Analfabetii secolului XXI nu vor fi cei care nu stiu sa scrie si sa citeasca, ci cei care nu vor sa invete, sa se dezvete si sa invete din nou… spunea Alvin Toffler. Ca multi altii dintre noi (majoritatea?), am plecat la drum pe o cale de formare/cariera diferita de aceea in care am ajuns sa profesez. Imi place sa glumesc spunand ca daca nu am reusit sa tratez oamenii, macar sa ii distrez…
Diversitatea situatiilor pe care viata ne-o prezinta in aceasta epoca a vitezei, a informatiei instantanee, necesitatea o mare adaptabilitate si capacitate de a invata in permanenta.
Rutina, metehnele trecutului invatat de care ne este greu sa ne desprindem, frica de nou ne sunt deseori acei dusmani invizibili dar prezenti si dictatori de involutie. Da, involutie, nici macar stagnare, deoarece bicicleta care nu avanseaza, nu se opreste doar, ci se prabuseste… „Dar de ce nu mai este ca inainte, de ce s-a schimbat? Am facut o viata asa, de ce sa schimb acum? Ce bine era inainte!“… accept de la parintii mei, unde varsta, trecutul petrecut intr-un sistem stabil si previzibil de la nastere si pana la sfarsit cu doar mici „interferente“ de tipul repartitie la tara, cu retur la Bucuresti… si-au lasat amprenta. In schimb nu o accept de la oameni in floarea varstei, si cu atat mai putin de la cei si mai tineri.
Sunt un roman mandru! Ma mandresc cu ce am facut, cu ce fac si nu prevad motive sa nu fie asa si in viitor. Adaptabilitatea mea, evolutia in cariera pana la nivel de director intr-una din primele trei scoli hoteliere din lume, in Elvetia, consider ca se datoreaza educatiei. Iar educatia am primit-o in Romania, in tara unde, intors dupa 20 de ani, aud: „nu se poate, doar traim in Romania, de ce te miri, e Romania, ca la noi la nimeni…". Pentru mine nu este un motiv. Cu siguranta ca exista motive de nemultumire fondate, dar atunci ce ne facem? Nu mai facem nimic??? Ne resemnam si asteptam… „sa fim ajutati“? Industria noastra, a ospitalitatii, a serviciilor nu a scapat de acest model din pacate. Continuam sa ne plangem de lipsa serviciilor, de absenta „profesionistilor“ si inca mai aud sau citesc ca nu avem scoli. In schimb primesc zeci de telefoane saptamanal pentru a mi se cere „un om bun“!
Avem si profesionisti, si scoli si oameni buni. Poate nu suficienti, dar avem. Stim
insa sa ii pretuim, sa ii utilizam asa cat trebuie, sa crestem altii care sa asigure continuitate si crestere? Nu am constatat in acesti ani de „criza“ o crestere a preocuparii fata de formare. O spuneam si scriam in articole trecute ca in timp de criza lumea are o tendinta aproape normala de a se forma chiar mai mult decat inainte. Ori, noi am taiat orice buget de formare, angajatorii „vaneaza“ doar cursurile gratuite, finantate de catre Fondurile Europene. Deci constientizeaza ca au o adevarata necesitate, dar nu ar fi investit o lira altfel. Tot e bine ca profita de aceasta oportunitate dar este cel putin la fel de important ceea ce vor face ulterior cu oamenii formati, cu „stiinta“ lor. Vor fi ei utilizati pe masura investitiei? Remarc ca inca suntem in asteptare, „sa ni se intample“ cand multe depind doar de noi. Ne plangem ca nu avem oameni buni in hotelurile si restaurantele noastre, dar la intalnirile organizate de THR intre angajatori si cursanti, mai interesante pareau societatile de plasare a fortei de munca in strainatate…
Deci oamenii nostri sunt buni afara dar nu in Romania? Invit ori de cate ori am ocazia, si nu numai in calitate de presedinte SKAL, angajatorii, directorii de RU sa isi prezinte institutiile in fata cursantilor pentru a combate acel raspuns standard in marea majoritate care este: „Nu avem nimic disponibil acum“. Acest „acum“, combinat cu „inainte era mai bine“ nu incurajeaza zambetul pentru viitor. Nu trebuie sa fie acum, ci dimpotriva, pentru viitor. Chiar daca acum nu avem ce sa le propunem, le stimulam dorinta de a lucra pentru noi, ne asiguram o pepiniera pentru viitor. Dar asta cere lucru in plus, timp, pasiune pentru ceea ce facem si „commitment“, fata de institutia pe care o reprezentam, fata de industrie si fata de tineri si viitorul lor. Un fel de… PSR (personal social responsability), exact cum o facem alaturi de alti colegi deai nostrii, cand mergem in fata cursantilor, sau studentilor sa le vorbim despre industrie, despre munca, pasiune si educatie…
Autoritatile de profil au facut mari eforturi de marketing de tara, fiecare dintre noi o facem pentru institutiile pe care le conducem, dar sa nu uitam un lucru esential: in industria ospitalitatii vindem senzatii si vise frumoase, care cu cat sunt mai „apetisante“, cu cat creaza asteptati mari, cu atat pot fi subiectul unor deziluzii, care sa ne afecteze business-ul. Iar aceste deziluzii pot fi evitate prin satisfacerea acelor asteptari, lucru care la randul sau se face prin calitatea serviciilor. Fara educatia si formarea profesionala adecvata dar si implementata (!), toate eforturile noastre de promovare vor ramane desarte si ne vom tot re intalni sa ne plangem de criza si lipsa de oameni buni…
