În faţa efectelor economice venite la pachet cu pandemia, recunoaștem (chiar și cei mai optimiști dintre noi) că suntem singuri. Va trebui să ne obișnuim cu asta și să luptăm pe cont propriu. Într-o zi, poate că „noi” va avea un alt conţinut, iar administraţia va ieși elegant din „ei”, alăturându-ni-se.
Până una-alta, lămpii care emana presupusa „protecție a statului” dar și solidaritate socială sau de breaslă, i-am adăugat prin suma experiențelor noastre un abajur consistent, vizibil, care ferește antreprenorii ingenui să se mai îndrepte către ea cu toată forța și încrederea, riscând să-și ardă aripile.
Măcar știm cum stăm. În vremuri de criză, două planuri majore ar putea da stabilitate și recrea speranța. Unul ține de om, comunitate, popor: solidaritatea.
Aici, la noi acasă, se pare că resursele sufletești n-au fost atât de îndestulătoare, dispărând până la epuizare în noua goană capitalistă. Cu alte cuvinte, în afara vreunor pepite rătăcite, filonul nostru uman de într-ajutorare, de coeziune ideatică și faptică, este de negăsit. Dacă o mai fi vreo „vână” este, cu siguranță, bine ascunsă.
Celălalt plan este apanajul autorităților. Auzim (suspect de) des că turbulențele economice se vor estompa, că va fi creștere economică, ceva pe tiparul „dormiți linistiți. FNI veghează”.
Istoria ultimului secol, experiența și analiza critică ne îndreptățesc să nu căutăm sprijin nici pe acestă banchiză plutitoare.
Poate că, în momentul redactării acestui articol (început de an 2021), la noua administrație este mai puțin vizibilă rea-intenția, rea-credința. Din păcate, nu se zărește nici supercompetența, nici abandonul superiorității, nici dorința de succes colectiv și nici îndrăzneala de a lupta pentru realizări istorice. Așa se face că, iarăși justificat, nu putem privi cu prea mult optimism acest „totul va fi bine” venit din partea politicului. În viața reală, pare să aibă sens butada de pe vremea lui Ceaușescu în care un copil încerca să afle de la tatăl său cum e cu Estul (socialist) și cu Vestul (capitalist). „Tati, dacă la noi e așa de bine și la ei e așa de rău, de ce la noi e așa de rău și la ei așa de bine?!”
S-au făcut și se fac eforturi
Este o evidență. Bani alocați, programe de sprijin, amânări de plată taxe ș.a.m.d. Dar care este finalitatea? Care este ținta? Pentru că degeaba se fac aceste eforturi (bine, să ne înțelegem, eforturile sunt decontabile acum sau mai târziu tot de către noi), dacă nu știm încotro ne îndreptăm. Să alimentezi un vehicul care se îndreaptă inevitabil către un munte fără drumuri (sau, mai rău, către o prăpastie) nu este un demers lăudabil doar pentru că s-a făcut cu efort.
Ne vom imuniza și se vor deschide restaurantele. Câți restauratori vor relua startul cu șanse reale de a continua cursa?… și către ce? N-a fost alocat niciun ban căutării de drumuri noi prin muntele ce ne stă în față, nu știe nimeni dimensiunile și conturul prăpastiei. Când spun nu știe nimeni nu fac vreo culpă colectivă ci, în mod cât se poate de explicit, atrag atenția că statul nu a finanțat niciun studiu, nicio cercetare, nicio măsurătoare din punct de vedere socio-antropologic pentru a ne furniza date certe despre zonele necunoscute. Explic și mai exact. Faptul că restaurantele s-ar deschide mâine nu înseamnă în mod automat o reîntoarcere la punctul de dinainte de pandemie. O primă concluzie ar fi că nu putem uza de aceleași arme, instrumente și obiceiuri pentru a face piața funcțională în parametrii anteriori. S-au schimbat obiceiuri de consum. Se comandă alimente „utilitare”, se gătește acasă. S-au instalat frica, panica și chiar forme de agorafobie, oamenii se pot privi cu suspiciune și, ca rezultat, pot evita locurile cu mulțimi, așa cum sunt restaurantele.
S-au schimbat prioritățile. Cu excepția câtorva domenii care au avut un ritm accelerat de creștere (unele exploatând direct situația creată de virus), altele, extrem de numeroase, se confruntă cu convulsii economice. În legătură strânsă, antreprenorii și lucrătorii din aceste domenii afectate, cu toată rețeaua relațională de business, au de suferit într-un spectru care poate acoperi situații ușor incomode, reduceri importante de venituri sau dispariția totală a acestora. Acești oameni, este simplu de înțeles, vor dispărea din categoria „consumator în horeca”.
Cum vor evolua costurile?
Costurile de operare vor fi mai mari. Chiar și cei mai abili sau mai norocoși antreprenori din industria ospitalității, vor trebui să se adapteze noilor cerințe de siguranță sanitară cu costurile de rigoare. Se poate anticipa că aceste costuri nu vor „sta” doar pe substanțe de dezinfectare sau pe dispozitivele aferente. Nici măcar reducerea accesului numărului de persoane nu va fi grevanta majoră a rentabilității. Vor apărea costuri de asigurare pentru personal, pentru clienți, costuri cu un personal posibil fluctuant.
Costurile de comunicare și PR – care să contrabalanseze posibilele zvonuri sau situații nedorite reale – vor crește și ele. Creditarea (în orice formă a ei) expusă riscului, ar putea fi și ea mai costisitoare. Investiția în noile tehnologii, AI, AR – ca pioleți de ascensiune obligatorii în escaladarea muntelui necunoscut, se va simți în exercițiul economic al „restauratorului” (am folosit acest cuvânt întotdeauna cu frica de a fi amendat pe bună dreptate – de un lingvist, deși în lexicul profesional horeca el există. Nu m-am gândit însă niciodată că el va căpăta un nou sens: persoana care restaurează… un domeniu).
Pentru toate cele de mai sus, afirmația că ne vom „relua viața” particulară și profesională (antreprenorială) în normalitate, e o afirmație care nu se susține.
Liniștea vine (atât cât se poate în lumea afacerilor) din cunoașterea drumului. Pentru asta, se inventariază evenimentele trecute asemănătoare, se supraveghează ce fac cei din țările cu o economie mai dezvoltată, se etalează ideile inovatoare din plan local (capabil să determine schimbări în bine), se formulează niște concluzii și direcții.
Adică, cercetare. Banii nealocați acestei activități se vor dovedi, doamnelor și domnilor, a fi cei mai scumpi. Lipsa cercetării și a comunicării dedicată domeniului ne va costa mult.
De ce să nu „luăm mai ieftin”?!
