Sună ca un titlu de film de pe Netflix. Cu toate acestea, o nouă categorie a comerţului s-a format în ultimii douăzeci de ani; un grup mai discret, dar care aduce diversitate în piaţă și … o modelează. Lansăm un nou ciclu de articole, unul care să vă facă cunoștință cu cei care importă vinuri. Articolele se bazează pe un set unic de întrebări la care importatorii răspund. Este intersant să-i cunoaștem, să le cunoaștem resorturile responsabile de activitatea lor și, în același timp, este important ca dumneavoasrtră, horecarii, să vă „vedeți” prin ochii lor.
O comunicare mai bună între horeca și importatori, o comunicare firească, cu sens dublu, poate face ca activitatea dumneavoastră și a lor să fie mai eficientă (wine-wine, win-win) și să aducă mai multă satisfacție consumatorilor.
Istoria importurilor de vin în România începe, greu de crezut, de pe la mijlocul anilor 1800. În București, cel puțin, se aduceau vinuri liniștite, șampanii și cognac-uri de la cele mai mari case din Franța.
Pe listele de vin ale Casei de Comerț C.A.Rosetti, la 1860, se găseau vinuri cu „vechimea de la 1849”, Chateau Lafitte, Chateau Leoville (Bordeaux) și Sillery Cremant Grand Vin Imperial (Champagne) sau un „vieux cognac”. Restaurantele „fine” nu ignorau această ofertă și, odată cu replantările de după filoxeră, moda consumului de vin din soiuri internaționale s-a impus și la noi.
Comunismul a închis repede robinetele importurilor pentru a-și proteja balanța comercială, deși, până la sfârșitul anilor ’70, se puteau găsi încă titluri interesante prin alimentare sau în restaurante. Mai târziu, doar câteva vermuturi au rezistat și, mai rar, câte un Dubonnet – dulce. Anii ’80 au însemnat criza economică, singurele vinuri străine erau cele din Bulgaria, alături de un brandy albanez – Konjak.
După Revoluție, apetitul pentru electronice, haine, produse alimentare (altele decât vinul) sau tării (care aveau și un caracter aspirațional) au lăsat în umbră vinul. Undeva, prin ’96-’97 au apărut primii importatori. Rememorez cu emoție momentul, pentru că m-am aflat în prima linie a „frontului”. Importatorii de atunci, dar mai ales vinurile importate, se loveau de un val de ostilitate din partea românilor. Aceștia considerau, la acea dată, ca nepotrivită aducerea unor vinuri din străinătate. „Da’, ce?! N-avem noi vinul nostru bun? De ce să aducem poșircile altora?” Era acceptată, cu destule scrâșnete, importanța Franței în domeniu. Restul ţărilor producătoare de vin „nu existau”. Cât despre Germania, Austria sau Lumea Nouă nici nu putea fi vorba. „Păi, ce?! Fac și ăia vin?”
Acestei primiri reci i se adăugau barierele legislative, de suprataxare și control. Importul era o adevărată aventură finaciară (inflație mare la leu, plăți în valută) iar, din 1997, un ministru de finanțe total neinspirat a ordonat introducerea timbrelor fiscale pentru vinuri. În mod firesc, comerțul cu vin, inclusiv cu cel autohton, a regresat, multe firme de pe întreg lanțul producție-import-distribuție ieșind din joc. Piața arăta mai săracă ca oricând.
Vinul de import după intrarea în UE
Lucrurile au început să se schimbe odată cu apariția „cash&carry” și a restaurantelor (puține ce-i drept) cu specific național al altor țări. Intrarea în UE a însemnat liberarizarea importurilor, devenite, practic, comerţ intracomunitar cu țările acestui spațiu economic. Chiar și pentru alte țări au început să se arate beneficiile, multe dintre acestea având semnate acorduri bilaterale cu Comunitatea Europeană. Tot momentul 2007 a lăsat românii să circule mai ușor în străinătate. Obiceiurile de consum din Vest au început să fie transferate și la noi. Conservatorii, cei care erau ancorați exclusiv în oferta autohtonă, deși fuseseră avertizați, au fost prinși pe „contre-pied” și au pierdut. Cererea se schimbase.
După vinurile din Franța, au început să intre în viteză cele din Italia, iar, mai apoi, Spania și, cumva mai discret în acei ani, vinurile din Portugalia. Când toată lumea credea că piața se stabilizează pe vinurile puterilor recunoscute la noi (cu subţiri extensii către Germania și Moldova), vine un val neașteptat: Chile. Vinurile din această țară (și importatorii lor) au meritul de a fi deschis spectaculos calea pentru vinurile din Argentina, Australia, Africa de Sud, Noua Zeelandă.
În momentul de față, este bine să știți, România exportă mai puțin vin decât importă. Și lucrurile nu se vor opri aici. Consumatorii își dezvoltă setea de cunoaștere, își schimbă tiparele de consum, ceea ce schimbă total paradigma comerțului cu vin.
Vă facem cunoscute și întrebările adresate importatorilor, în speranța că, dacă sesizați vreun „câmp” de interes pentru dumneavoastră care nu a fost atins, să ni-l comunicați pentru a-l introduce în „cercetarea” noastră.
Întrebări importatori
– O scurtă prezentare a societăţii, a portofoliului de vinuri şi, opţional, a acţionariatului.
– De când activaţi pe piaţa din România şi care a fost motivaţia pentru care v-aţi lansat pe acest drum?
– Ce segmente de piaţă vizaţi şi cărui tip de consumator vă adresaţi?
– Care sunt principalele atuuri, elementele diferenţiatoare, ale portofoliului de vinuri (mărci renumite, stiluri de vinificare, regiuni aparte)?
– De ce credeţi că are nevoie România, o ţară producătoare de vin, de o piaţă de vinuri de import?
– Ce părere aveţi despre piaţa vinurilor de import din România şi cum sunt ele primite în acest moment de către consumatorii români?
– Ce anume ar trebui făcut pentru creşterea notorietăţii, implicit a consumului de vin de import? (politică de preţ, instruire personal, transfer informaţie către consumator, evenimente)
– Cum este privit vinul de import de către actorii din horeca?
– Ce anume ar trebui să facă actorii din HoReCa pentru creşterea vânzărilor de vin?
– Evaluaţi utilitatea unui eveniment ca Wine & Street Food Festival sau IWCB – VINARIUM.
– Cum estimaţi viitorul pentru vinurile de import (după fler, după date, wishful thinking)?
