Un folclor urban penibil se afla in circulatie de cateva decenii. Cum reactionam cand clientul ne spune in fata ca nu are incredere in vinul imbuteliat, pentru ca este din „chimicale“?
Nu de putine ori, clienti ai restaurantelor afirma ca vinul de buturuga, vinul de tara, este cel mai bun, contrapunand „chimia“ vinului imbuteliat, chiar daca este DOC sau IG. Cel putin pana acum, reactiile pe care le-am inregistrat la lucratorul horeca, se incadreaza in urmatoarele tipare:
– empatic, simpatic, de acord cu clientul. De cele mai multe ori din convingere. Da domnule, asa este! Din pacate, nu mai avem voie sa vindem vinul casei (ala de-l indoiam noi cu apa) si suntem obligati sa promovam doar acriturile astea…
– condescendent, bazic, fara replica. Da, se poate, am auzit, cred ca, in ce lume traim, ne otravesc astia, UE, cum era alta data, aveti dreptate, asta avem, asta oferim.
– opozant moderat, determinat de procentul din vanzari: eh, lucrurile s-au mai schimbat, uitati, astia sunt seriosi, nimeni nu s-a plans, scriu si ei de sulf ca n-au incotro, vinurile sunt bune, nu te doare capul…
– sfertodoctii (semidoctul ar fi deja docent), care resping ideea, fara argumente: nici vorba de chimicale… pe criza asta, uite lasa/nu lasa urme pe pahar, am un unchi care lucreaza acolo, aia da, aia ba s.a.m.d.
– profesionistul cu argumente stiintifice, sustinute de lege.
Cati oameni de acest tip regasim in horeca si ce anume ar spune ei in favoarea vinului imbuteliat pentru a-l feri de manjelile neavenitilor?
Ca sa o luam logic, trebuie sa separam putin apele. Pardon, vinurile. Tot ce este IG si DOC, adica indicatie geografica si denumire de origine controlata, intra sub incidenta legii Viei si Vinului. (Apropos, berea nu are asa ceva si, de aceea, sub denumirea de „bere“ unii vand suc alcolizat cu arome).
Aceasta lege prevede ca vinul nu poate fi obtinut din nimic decat din struguri. Orice adaos este interzis. Cel care adauga ceva, este pasibil de inchisoare. Nu proprietarul, ci faptuitorul, adica, in cazul nostru, oenologul, wine makerul, vinificatorul.
Daca pe vremuri relatia de munca, am mai spus-o, avea un usor caracter matrimonial, in sensul in care o astfel de relatie se consuma in 25-35 de ani si, ca atare, solidaritatea angajatului fata de sef, de „patron“ era intensa, astazi lucrurile s-au schimbat si nimeni nu isi mai baga pielea la saramura pentru upgrade-ul automobilistic al sefului. Dar, sa presupunem ca acest filtru logic nu functioneaza si lucratorul platit consimte la frauda. Buuun!
Eu zic sa oprim secventa aici si sa ne intoarcem la client.
Consumatorul de vin
Puteti sa il rugati sa va enumere, sa numeasca doua substante pe care le suspecteaza ca ar fi adaugate in vin?
Lasam sulful deoparte, care este o alta discutie si lamurim imediat si acest subiect.
Deci, doua „chimicale“. Pe numele lor, care or fi?
Sigur nu veti obtine niciun raspuns, iar motivatia ar putea fi ca „intervievatul“ nu stie suficienta chimie. De acord. Atunci, poate numi o firma despre care are informatii sau este convins ca adauga chimicale.
Sa zicem ca (desi ma indoiesc) este numita o firma. Putem intreba atunci, de ce nu a trimis o proba la laborator, stiind ca acestea sunt astazi independente si, ca orice substanta de aditie din vin, poate fi decelata? Si chiar daca nu e identificata, este suficient pentru a fi justificata orice reclamatie? De orice tip?
Sa zicem ca analiza la un laborator costa. De aceea, cetateanul, altfel foarte revoltat, nu este dispus sa plateasca. Dar ce credeti ca ar face concurenta unui operator despre care s-ar spune ca face astfel de matrapazlacuri? Credeti ca ea, concurenta, poate fi mituita? Din cate parti ar veni atacurile daca aceste lucruri s-ar intampla?
Si totusi, de unde vine aceasta legenda?
Vine din anii de proasta practica din vremea socialismului.
Pichetul, substituirile, aromele, corectiile grosolane au fost o realitate a acelor timpuri. Aceste lucruri s-au intamplat si in paralel cu o revolutie stiintifica, tehnologica. Drojdiile selectionate, enzimele, au inceput sa vina de la diferiti furnizori. Oamenii vedeau saci cu „substante“, cutii. Nu e de neglijat ca folosirea zaharului, practica nepermisa, a fost o constanta a anilor ’90. Nu mai spunem de vinul de „surcele“, denumire provenita din observatia neinitiatului asupra „chipsuirii“ vinurilor.
Dar sa revenim. Vinul are el insusi o multitudine de elemente chimice care-l recomanda consumului uman ca aliment si, mai nou ca medicament. Pentru acest palier sunt esentiale cateva date. Cele mai multe dintre ele nu pot fi indeplinite niciodata de vinul taranesc: soi, controlul productiei, transport al strugurilor in conditii adecvate (ladite de plastic de mici dimensiuni, temperatura scazuta), sortarea strugurilor, tehnologie avansata de desciorchinare, prese fine, temperatura controlata, masuratori de laborator s.a.m.d.
In conditiile de mai sus, vinul taranesc, provenit din hibrizi (si care nu este vinul stramosilor; Filoxera ne-a adus in aceasta ipostaza, de lucru cu hibrizii) nu reuseste sa fie o materie care sa poata fi stabilizata pe termen lung fara cantitati uriase de sulf. Asa zisul vin natural este slab alcoolic, deci vulnerabil, se caseaza repede, este instabil si mediu propice pentru boli si microorganisme. Vinul imbuteliat DOC si IG, este soi, provine dintr-o productie normata, nu are nevoie de mult sulf pentru ca vinul se autoprotejeaza: are alcool si nu zahar.
Fara a pretinde ca in spatiul limitat am putut aduce toate argumentele stiintifice, va invit sa cautati in surse verificate si sa stopati acest derapaj penibil care ne face rau tuturor.
Repet, argumentul suprem: Numiti doua substante chimice adaugate in vinul DOC si IG.
Daca cineva le numeste si indica si un producator, dati-mi de veste. Ne imbogatim!
